joi, 17 septembrie 2015

Pe vad de seară

Din zilele ce-şi uitau, în noapte, trecerea,
Valentinei
Te-ai arătat pe muchii de-ntâmplare
Când drumul tău privea spre drumul meu,
Şi îţi doreai, în gând, o sărbătoare,
Pe care-n suflet să ţi-o porţi mereu.

Ţi-a fost în gând, ştiindu-te dorinţă,
Să fie totul grabnic şi-n alt fel,
Ca să-mi trăieşti deplina biruinţă
De-a fi a mea și-a regăsi un ţel.

Și sub arşiţa soarelui de vară,
Când ziua ne privea pe amândoi,
Mi-ai dăruit a visului povară,
Ţi-ai asumat tot ce înseamnă "noi".

Sânii rotunzi zoreau împreunarea,
Cu gând mereu spre un al doilea pas,
Făcându-mă să-ţi ştiu mereu chemarea,
Ca-n tine să tot simt al vieţii ceas.

Şi astfel timpul îşi pierdea menirea,
Nemaivăzând al nopţii început,
Voindu-ne dorinţei împlinirea
Întru uitarea vieţii din trecut.

Ochii-ţi închişi lăsau a fi-nţeleasă
Dorinţa ce-o aveai, de-am dărui,
Clipa trăirii ce-o simţeai frumoasă,
Şi o vroiai mereu a ta a fi.

Prin fapta noastră ne eram pereche.
Spre nemurire-n cer al tău eram,
Eram deja fugari de-o lume veche
Şi cale spre o alta ne aveam.

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmpare
Și că ne-aveam ţi-a fost îndeajuns,
Dar şi așa, dorinţa fiindu-ţi mare,
N-ai mai ţinut nimic din ea ascuns.

Și pântecu-ţi era altar o clipă
De îngerii, din Cer veniţi, păzit,
Ce mă păstra să nu mă fac risipă,
Ştiindu-mă, de-al vieţii vad zorit.

Seară de seară mă urcai la stele,
Lăsându-mi dreptul de-a uita să mor,
Știind că tu eşti una dintre ele
Şi-n tine fiind, şi eu voi fi al lor.