Deja ţi-e-n gând...

Deja ţi-e-n gând, şi ştii destul de bine,
Întâia clipă când, în doi, noi doi,
Vom face să renască, din ruine,
Speranţe pentru timpuri de apoi.

Ştiindu-te privirii mele, dată,
Te vei opri dorinţa să-mi priveşti
Făcându-te cu totul vinovată
De retrezirea poftelor lumeşti.

Şi-ai să-ţi doreşti a fi netrecătoare
Clipa ce ţine, noaptea, timpu-n loc,
Trecându-se pe sine la-ntâmplare,
Trăind, cu noi, al împlinirii joc.

Îţi este-n gând, în vis şi în simţire
Firescul de-a te şti că mi te-ai dat
Ca dar, întru eterna-mi nemurire
Şi întâmpării-a tot ce ni-i lasat.

Să simţi că sunt al tău, că sunt în tine,
Trecut, prezent şi-ntr-una viitor,
Că-ntotdeauna îmi vei aparţine
Şi-mi vei fi dor de drum înnoitor.

Eram în vară...

Venind din alte vremuri,

în drum spre alte vremuri,

Laviniei

Eram în vara unui cer fierbinte
Când noaptea n-avea timp de-a adormi,
Doar gândul, prea grăbit, ne-o lua-nainte
Dorindu-se, firesc, a se-mplini.

Cădeau, topite, razele de soare
În apele ce-n maluri se-ascundeau
Şi se-arătau, spre noi, întrebătoare,
Când înspre fapte mari ne îndemnau.

Cădeau şi stele, la-nceput de seară,
Ca semn, vestind, un altfel de-nceput
Care lăsa trecutul, vechi să moară
Şi tot absurdu-n care s-a trecut.

Nici vântul, adormit, nu-şi avea treabă,
Şi totul adormit părea în jur,
Doar gândul îşi avea aceeaşi grabă
De-a da dorinţei tale clar contur.

Venise timpul, şi, în miez de noapte
M-ai pus, pe totdeauna, ca reper
Trăirilor ce fac din vorbe şoapte,
Şi drumului, de dincolo, din Cer.

Eram în vara cerului fierbinte
Şi a dorinţei de-a trăi normal,
Când timpului i-ai luat-o înainte
Şi primul pas a fost un fapt real.

Trecutu-i vechi, o umbră, o idee...
Azi, fără teamă, spui că eşti femeie...

Tăcut de dor

De mult nu te-am văzut... Mi-e dor de tine...
Cuvintele sunt parcă fără rost,
Zilele trec și viitorul vine
Să ne-amintescă fapte ce "au fost".

Suntem departe și, fără măsură,
Îmi pare drumul ce-l avem de mers,
Tu simţi, păşind, a pasului arsură,
Eu, aşteptând, te ştiu motiv de vers...

Mi-aduc aminte ca-nceput o noapte
Când eu eram doar eu şi tu doar tu
Şi prin dorinţe, făptuiri şi şoapte,
Zorii ne-au fost speranţelor atu.

Suntem departe şi-n această lume
În care toate, simplu, se împart,
Noi ne dorim să împărţim un nume
Uitând de cei ce-n minte ne despart.

Timpul ni-i scurt şi repede se trece,
Doar împreună-l mai putem opri,
Dar depărtarea lasă noaptea rece
Şi ne obligă-n frig a o trăi.

Suntem departe, n-avem cum ascunde
Dorinţa unei nopţi de vis şi foc,
În care nu contează cum şi unde,
Ci doar că timpul se opreşte-n loc.

De mult nu te-am văzut... Mi-e dor de tine...
Cuvântul doare, abia îl rostesc,
Tăcerea abia pot a o abţine
Să-ţi spună-n vis că tac, dar te iubesc...

Joc de seară

Mereu neobositei Diana

În seara asta, când te simt tăcută
Simt un îndemn altfel, însă firesc,
Să ştiu că iarăşi mă îndrăgostesc,
De tine, cea nicicând necunoscută.

Să te dedai trezirii într-un joc,
În care-nvăluită în lumină,
Să nu mai uiţi că eşti, de fapt, divină,
Simţind că-n tine s-a aprins un foc.

Să laşi întrevăzut, ascuns sub pleoape,
Acel îndemn de-a fi, la urmă, tu,
Să spui doar "poate", niciodată "nu",
Când de cărbunii-ncinşi sunt prea aproape.

Să laşi cuvântul nerostit, pe buze,
Când ochii între sânii tăi mi-ngrop,
Ca necesarul, stingător, potop
Pe ei să-i aibă semn şi călăuze.

Tu să mimezi un fel de-mpotrivire
Când mâna-şi are drum coborâtor,
Prinzându-se în dansul coapselor
Zorite spre fireasca tresărire.

Să mă scufund în marea opalină,
Ca semn că jocu-i dus la bun sfârşit
Şi-n profunzimi e totul consimţit,
Când val te simt, în legănare lină.

Apoi tulburător de ape calme...
Să-l simt urcând spre cer şi coborând,
Lăsând pe altă dată orice gând...
Şi-apoi s-adorm senin la tine-n palme.

Colorit de zi

Mi-ai colorat cu viaţă dimineața
Și zorii i-am văzut plin de culori,
Ştiind că vom topi cu totul gheaţa
Fiindu-ne esenţă în licori.

Pe şevaletul nopţii-ntunecate,
Peste ce-ai şters, ştiind că e de şters,
Ai pus culori voit amestecate
Reconturând al vieţii univers.

Din câteva-nţelesuri şi-o urmare
A ceea ce fusesem, cândva, eu,
Ai scris, punctând cu-n semn de exclamare,
Rezumativ, concis, tot drumul meu.

Iar spre amiaza zilei, eu, cu tine,
Pe-al clipei sens am pus, din nou, accent,
Şi-mpreunaţi, ştiam că ne-aparţine
Trăirea unui singur sentiment.

Pe cerul de azur, văd clar lumina,
În gând cu tine sunt vizionar,
Şi-mi las iertării, la îndemnu-ţi, vina
De-a te avea, de Ceruri dată-n dar.

Vrei...

Prin continuarea începuturilor, Ionelei

Să stăm pe prag de suflet, dimineaţa,
Să căutăm al viselor temei...
În vise mie-mi este dragă viaţa...
Pune-mi-o tu, din nou, pe drumul ei...

Azi locuim în spaţii paralele,
Dar drumul, mai mereu, ne e comun
Că nu-i distanţa-ntre pământ şi stele
De neînvins, cum unii tot ne spun.

Să ne-amintim de ziua însemnată
Cu înflorirea parcului cu tei
Când mi-ai şoptit, cumva intimidată,
-Dezbracă-mă şi ia-ţi atât cât vrei!

Şi n-a mai fost de-atunci nici o-ndoială
Că m-ai fi vrut cu mult mai cumpătat,
Chiar de-am primi pedeapsa capitală
N-ai regreta spunând c-a fost păcat.

Când ne-am lăsat pierduţi în fantezie,
Iar ochii tăi priveau în ochii mei,
Mi-au spus că mi te-ai dat pentru-o vecie
Şi, cu curaj, m-ai întrebat: Mai vrei??

Mărturie întru noi

De când firescul se făcea dorinţă, Loretei

Noi doi suntem o lume şi-mpărţim,
Ceru-i senin şi depărtarea-i ninsă...
Prin tot ce suntem noi , o definim:
Poem rescris şi candelă aprinsă.

Te-aud, în prag de seară, când şopteşti
Câte ceva de cum e pe afară,
Şi-apoi, tăcând, prin gânduri mă priveşti
Şi-ţi simt căldura nopţilor de vară...

Privindu-te deja-ţi văd sânii, goi,
Fremătători, cu dor de dărnicie,
Întru speranţa de a fi mai moi,
Striviţi de-o nebunească fantezie.

Îţi simt dorinţa ce o ai să zbori
Când trupu-ţi e acel ce totul spune,
Şi ochii ce-s spre vis căutători
Mă fac să pierd întreaga raţiune.

Viaţa ne-a fost cumva în contratimp
Când, separaţi de graniţe bizare,
Am fost forţaţi de limite de timp
Care puteau, oricând, să ne separe.

Ne-am fost rătăcitori prin rătăciri,
Ne-a însoţit şi-n vis singurăratea,
Azi ne trăim fireştile trăiri
Ca să putem trăi eternitatea.