Fără frică...

Tâmpla albă ţi-o ridică,
Lumea, pentru tine-i mică...
Cerbii zbor spre depărtare...
Tu azi nu mai ai hotare.

Noaptea asta-i limpezită
Şi-are numai o ursită...
Hai, privirea ţi-o ridică
Fără frică, fără frică!...

Şi ce dacă, iar, ce dacă
Altora n-o să le placă?
Chiar şi-o vorbă, noaptea, sapă
Pentru apă groapă-n apă...

Hai şi fii o cupă plină
Cu licoare de lumină,
Şi fii drum de înălţare
Nicidecum o întâmplare!

Să rămâi pururi altar
Rugăciunii de hoinar.

Pas lângă pas

Întru firescul adevăr, Monicăi

Simţeam că-ncepe sufletul să-ngheţe
Și viaţa intră-n jocul fără sens,
Punându-mi haine grele, de tristeţe,
În jur trasând contur de gol imens.

Pleca din mine orice gând fierbinte,
Drumul prin scrum mi se vroia atu,
Cu tine mai vorbeam, cumva în minte,
Dar nu credeam că rost îmi poţi fi tu.

În dimineaţa fără semn de veste,
O altă cale viaţa şi-a luat,
Prinzându-ne-mpreună-ntr-o poveste,
Care s-a scris aşa cum i-a fost dat.

Treceam, neştiutori, din zi în noapte
Nepăsători treceam din noapte-n zi,
Sânii-ţi erau cu gust de mere coapte,
Tu-n gând având dorinţa de-a trăi.

Şi se-ntâmpla mereu câte-o minune,
Eram doar noi şi-ndemnul doritor
Care uita chiar nouă a ne spune
Că timpul ne va fi mereu dator.

Fără de temeri mi-așteptai zvâcnirea,
Când tu, zvâcnind, simţeai că-n Ceruri zbori,
Mereu ştiind că-ţi regăseşti menirea
Ca să privim senini ai zilei zori.

Pas lângă pas şi dor de altă noapte
Aveai şi-aveam, voindu-ne firesc,
Flămând de gustul tău de mere coapte,
Tu dornică de-a-mi spune "Te iubesc!".

Şi a fost tot ce îţi doreai să fie,
Şi-a fost aşa cum aş fi vrut a fi...
Tu clipă de eternă fantezie...
Eu doritor de a te tot iubi...

Iarna de nou

Mariei

Ningea cu albul cel mai pur
Al iernii ce-ndumnezeieşte,
Sub cerul nopţii, ce-mprejur,
Zăpadă aşternea muţeşte.

Şi se trecea, tiptil, tăcut
Un gând al marii cutezanţe,
Ca pas, al tău, spre absolut
Şi regăsire prin speranţe.

Nepreavorbitul, dor, normal,
Dădea îndemnului putere
Voind trăirea-ţi în real
Întru fireasca vieţii vrere.

Şi într-o clipă s-a sfârşit
Întreaga-ţi, fostă, viaţă veche...
În zori de zi, când ne-am trezit,
Eram, deja, ad-hoc, pereche.

În început de toamnă

Georgianei

Era un început de toamnă,
Cu cer senin şi lună plină,
Când tu, copilăroasă doamnă,
Mi-ai spus că n-avem nici o vină...

Printre frânturi de amănunte
Mi-ai spus ceea ce-ai vrea uitat,
Că tâmplele nu-ţi sunt cărunte,
Ci doar, în vis, s-au colorat.

Zvâcnind erai, fără să-ţi pese
Motiv de faptă şi urmare,
Spre ceva ce, ştiai, fusese,
În viaţa noastră viitoare.

Mi te-ai pornit, venind spre mine,
Simţindu-mă de neoprit,
A face tot ce se cuvine
Ca să trăim ce ni-i sortit.

Şi n-aveam timp de-a sta departe,
Şi nici motiv de-mpotrivire,
Nici rost de vorbe lungi, deşarte,
Ca fugă spre-mpăcătuire.

Ţi-ai tot dorit să se-nsereze,
Până ce-a fost al nopţii miez
Ca-n zori să nu ne-nstrăineze
Al lumii, astăzi altfel, crez.

Era un început de toamnă,
Cu cer senin şi lună plină,
Când tu, plină de viaţă, doamnă,
Ai dat dorinţelor lumină...

Deja ţi-e-n gând...

Deja ţi-e-n gând, şi ştii destul de bine,
Întâia clipă când, în doi, noi doi,
Vom face să renască, din ruine,
Speranţe pentru timpuri de apoi.

Ştiindu-te privirii mele, dată,
Te vei opri dorinţa să-mi priveşti
Făcându-te cu totul vinovată
De retrezirea poftelor lumeşti.

Şi-ai să-ţi doreşti a fi netrecătoare
Clipa ce ţine, noaptea, timpu-n loc,
Trecându-se pe sine la-ntâmplare,
Trăind, cu noi, al împlinirii joc.

Îţi este-n gând, în vis şi în simţire
Firescul de-a te şti că mi te-ai dat
Ca dar, întru eterna-mi nemurire
Şi întâmpării-a tot ce ni-i lasat.

Să simţi că sunt al tău, că sunt în tine,
Trecut, prezent şi-ntr-una viitor,
Că-ntotdeauna îmi vei aparţine
Şi-mi vei fi dor de drum înnoitor.

Eram în vară...

Venind din alte vremuri,

în drum spre alte vremuri,

Laviniei

Eram în vara unui cer fierbinte
Când noaptea n-avea timp de-a adormi,
Doar gândul, prea grăbit, ne-o lua-nainte
Dorindu-se, firesc, a se-mplini.

Cădeau, topite, razele de soare
În apele ce-n maluri se-ascundeau
Şi se-arătau, spre noi, întrebătoare,
Când înspre fapte mari ne îndemnau.

Cădeau şi stele, la-nceput de seară,
Ca semn, vestind, un altfel de-nceput
Care lăsa trecutul, vechi să moară
Şi tot absurdu-n care s-a trecut.

Nici vântul, adormit, nu-şi avea treabă,
Şi totul adormit părea în jur,
Doar gândul îşi avea aceeaşi grabă
De-a da dorinţei tale clar contur.

Venise timpul, şi, în miez de noapte
M-ai pus, pe totdeauna, ca reper
Trăirilor ce fac din vorbe şoapte,
Şi drumului, de dincolo, din Cer.

Eram în vara cerului fierbinte
Şi a dorinţei de-a trăi normal,
Când timpului i-ai luat-o înainte
Şi primul pas a fost un fapt real.

Trecutu-i vechi, o umbră, o idee...
Azi, fără teamă, spui că eşti femeie...

Tăcut de dor

De mult nu te-am văzut... Mi-e dor de tine...
Cuvintele sunt parcă fără rost,
Zilele trec și viitorul vine
Să ne-amintescă fapte ce "au fost".

Suntem departe și, fără măsură,
Îmi pare drumul ce-l avem de mers,
Tu simţi, păşind, a pasului arsură,
Eu, aşteptând, te ştiu motiv de vers...

Mi-aduc aminte ca-nceput o noapte
Când eu eram doar eu şi tu doar tu
Şi prin dorinţe, făptuiri şi şoapte,
Zorii ne-au fost speranţelor atu.

Suntem departe şi-n această lume
În care toate, simplu, se împart,
Noi ne dorim să împărţim un nume
Uitând de cei ce-n minte ne despart.

Timpul ni-i scurt şi repede se trece,
Doar împreună-l mai putem opri,
Dar depărtarea lasă noaptea rece
Şi ne obligă-n frig a o trăi.

Suntem departe, n-avem cum ascunde
Dorinţa unei nopţi de vis şi foc,
În care nu contează cum şi unde,
Ci doar că timpul se opreşte-n loc.

De mult nu te-am văzut... Mi-e dor de tine...
Cuvântul doare, abia îl rostesc,
Tăcerea abia pot a o abţine
Să-ţi spună-n vis că tac, dar te iubesc...