sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Dovedit de timp

Din zi de Sfântul Nicolae, Nicoletei
Se adunase timpul, drept dovadă
A cât de mult nu e de aşteptat,
Când viaţa vrea firescul să-l prevadă
Ca să se facă visul întâmplat.

Şi s-a-ntâmplat o zi de sărbătoare,
Să-mi facă drum, prin noapte şi prin ger,
Ca amintirea, fără de uitare,
Să ne adune, cândva, şi în Cer.

În miez de noapte, tu venind de-acasă,
Eu rătăcind pe-al vieţii mele drum,
Am pus povestea vieţilor pe masă
Cu un reper fixat, numit acum.

Din vorbă-n vorbă, ne-am trezit în fapte,
Lăsându-ne de-al vieţii joc uniţi,
De prag trecând, în prima noastră noapte,
Ne-am vrut, pentru oricând, nedespărţiţi.

Erai dorinţă şi elan de viaţă,
În pântec erai zbatere de foc,
Şi dezrobiţi, în prag de dimineaţă,
Sânii-ţi jucau al bucuriei joc.

Întru unire, dincolo de clipă,
Împreunaţi, firescul ne-a lăsat,
Ca, de vom vrea, fiindu-ne-n risipă,
Să ne pornim un drum adevărat.

Eu am plecat şi te-ai lăsat plecată,
Sperând să dăm dorinţei alt motiv,
De a-nfrunta, odată, şi-ncă-odată,
Teama de vis, în mod definitiv.

Şi te priveam... Deja erai frumoasa,
Zâmbeai în seara cu sclipiri de ger,
Mi-aş fi dorit să vii la mine-acasă...
Că ai să vii, şi astăzi încă sper...

miercuri, 7 octombrie 2015

Adevăr de toamnă

Dintr-o dimineață de toamnă, Mariei
Nu ştiu nimic, n-am nici o bănuială,
Ce mai păstrezi din tot ceea ce-a fost,
Din clipa-n care, fără îndoială,
Ne-a fost a noastră, într-al vieţii rost.

Eu știu ce-mi este mie-n amintire,
Dar prea uşor nu spun ce-ar fi de spus,
Nu pot descrie o reîntregire,
Alte cuvinte sunt deja în plus.

Tu ştii mai bine cum te-ai vrut dorită,
Şi ţi-ai dorit al tău să ştii că sunt,
Când ai venit prin noaptea adormită
Ca să-mplineşti promisul legământ.

Eu mi-amintesc că te simţeam fierbinte,
Şi-n tine mă doream definitiv,
Eram tăcut şi fără de cuvinte,
Firescul faptei era clar motiv.

Martoră-ţi eşti, a toate ştiutoare,
Şi ştii că patului i-ai fost motiv
De existenţă mult tremurătoare
Când totul era clar, definitiv.

Ştiam şi eu că altă vreme vine,
Hotărâtoare, vieţii tale leac,
Ochii-ţi spuneau că, în sfârşit, ţi-e bine
Cum nu ţi-a fost mai mult de-un sfert de veac.

N-am azi nici un motiv de îndoială,
Că îţi doreşti, în vis şi-n amănunt,
Să trecem de cumplita bănuială,
Că toate din dorinţa noastră sunt.

joi, 17 septembrie 2015

Pe vad de seară

Din zilele ce-şi uitau, în noapte, trecerea,
Valentinei
Te-ai arătat pe muchii de-ntâmplare
Când drumul tău privea spre drumul meu,
Şi îţi doreai, în gând, o sărbătoare,
Pe care-n suflet să ţi-o porţi mereu.

Ţi-a fost în gând, ştiindu-te dorinţă,
Să fie totul grabnic şi-n alt fel,
Ca să-mi trăieşti deplina biruinţă
De-a fi a mea și-a regăsi un ţel.

Și sub arşiţa soarelui de vară,
Când ziua ne privea pe amândoi,
Mi-ai dăruit a visului povară,
Ţi-ai asumat tot ce înseamnă "noi".

Sânii rotunzi zoreau împreunarea,
Cu gând mereu spre un al doilea pas,
Făcându-mă să-ţi ştiu mereu chemarea,
Ca-n tine să tot simt al vieţii ceas.

Şi astfel timpul îşi pierdea menirea,
Nemaivăzând al nopţii început,
Voindu-ne dorinţei împlinirea
Întru uitarea vieţii din trecut.

Ochii-ţi închişi lăsau a fi-nţeleasă
Dorinţa ce-o aveai, de-am dărui,
Clipa trăirii ce-o simţeai frumoasă,
Şi o vroiai mereu a ta a fi.

Prin fapta noastră ne eram pereche.
Spre nemurire-n cer al tău eram,
Eram deja fugari de-o lume veche
Şi cale spre o alta ne aveam.

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmpare
Și că ne-aveam ţi-a fost îndeajuns,
Dar şi așa, dorinţa fiindu-ţi mare,
N-ai mai ţinut nimic din ea ascuns.

Și pântecu-ţi era altar o clipă
De îngerii, din Cer veniţi, păzit,
Ce mă păstra să nu mă fac risipă,
Ştiindu-mă, de-al vieţii vad zorit.

Seară de seară mă urcai la stele,
Lăsându-mi dreptul de-a uita să mor,
Știind că tu eşti una dintre ele
Şi-n tine fiind, şi eu voi fi al lor.

duminică, 23 august 2015

Fără frică...

Tâmpla albă ţi-o ridică,
Lumea, pentru tine-i mică...
Cerbii zbor spre depărtare...
Tu azi nu mai ai hotare.

Noaptea asta-i limpezită
Şi-are numai o ursită...
Hai, privirea ţi-o ridică
Fără frică, fără frică!...

Şi ce dacă, iar, ce dacă
Altora n-o să le placă?
Chiar şi-o vorbă, noaptea, sapă
Pentru apă groapă-n apă...

Hai şi fii o cupă plină
Cu licoare de lumină,
Şi fii drum de înălţare
Nicidecum o întâmplare!

Să rămâi pururi altar
Rugăciunii de hoinar.

luni, 17 august 2015

Pas lângă pas

Întru firescul adevăr, Monicăi
Simţeam că-ncepe sufletul să-ngheţe
Și viaţa intră-n jocul fără sens,
Punându-mi haine grele, de tristeţe,
În jur trasând contur de gol imens.

Pleca din mine orice gând fierbinte,
Drumul prin scrum mi se vroia atu,
Cu tine mai vorbeam, cumva în minte,
Dar nu credeam că rost îmi poţi fi tu.

În dimineaţa fără semn de veste,
O altă cale viaţa şi-a luat,
Prinzându-ne-mpreună-ntr-o poveste,
Care s-a scris aşa cum i-a fost dat.

Treceam, neştiutori, din zi în noapte
Nepăsători treceam din noapte-n zi,
Sânii-ţi erau cu gust de mere coapte,
Tu-n gând având dorinţa de-a trăi.

Şi se-ntâmpla mereu câte-o minune,
Eram doar noi şi-ndemnul doritor
Care uita chiar nouă a ne spune
Că timpul ne va fi mereu dator.

Fără de temeri mi-așteptai zvâcnirea,
Când tu, zvâcnind, simţeai că-n Ceruri zbori,
Mereu ştiind că-ţi regăseşti menirea
Ca să privim senini ai zilei zori.

Pas lângă pas şi dor de altă noapte
Aveai şi-aveam, voindu-ne firesc,
Flămând de gustul tău de mere coapte,
Tu dornică de-a-mi spune "Te iubesc!".

Şi a fost tot ce îţi doreai să fie,
Şi-a fost aşa cum aş fi vrut a fi...
Tu clipă de eternă fantezie...
Eu doritor de a te tot iubi...

sâmbătă, 15 august 2015

Iarna de nou

Mariei
Ningea cu albul cel mai pur
Al iernii ce-ndumnezeieşte,
Sub cerul nopţii, ce-mprejur,
Zăpadă aşternea muţeşte.

Şi se trecea, tiptil, tăcut
Un gând al marii cutezanţe,
Ca pas, al tău, spre absolut
Şi regăsire prin speranţe.

Nepreavorbitul, dor, normal,
Dădea îndemnului putere
Voind trăirea-ţi în real
Întru fireasca vieţii vrere.

Şi într-o clipă s-a sfârşit
Întreaga-ţi, fostă, viaţă veche...
În zori de zi, când ne-am trezit,
Eram, deja, ad-hoc, pereche.

sâmbătă, 1 august 2015

În început de toamnă

Georgianei
Era un început de toamnă,
Cu cer senin şi lună plină,
Când tu, copilăroasă doamnă,
Mi-ai spus că n-avem nici o vină...

Printre frânturi de amănunte
Mi-ai spus ceea ce-ai vrea uitat,
Că tâmplele nu-ţi sunt cărunte,
Ci doar, în vis, s-au colorat.

Zvâcnind erai, fără să-ţi pese
Motiv de faptă şi urmare,
Spre ceva ce, ştiai, fusese,
În viaţa noastră viitoare.

Mi te-ai pornit, venind spre mine,
Simţindu-mă de neoprit,
A face tot ce se cuvine
Ca să trăim ce ni-i sortit.

Şi n-aveam timp de-a sta departe,
Şi nici motiv de-mpotrivire,
Nici rost de vorbe lungi, deşarte,
Ca fugă spre-mpăcătuire.

Ţi-ai tot dorit să se-nsereze,
Până ce-a fost al nopţii miez
Ca-n zori să nu ne-nstrăineze
Al lumii, astăzi altfel, crez.

Era un început de toamnă,
Cu cer senin şi lună plină,
Când tu, plină de viaţă, doamnă,
Ai dat dorinţelor lumină...