Alchimie în clepsidră

Pun în clepsidră clipele uitate,
Şi le preschimb în boabe de nisip,
Caut o cale, dacă se mai poate,
Să readuc privirii al tău chip.

Acum te ştiu departe... prea departe,
Şi n-ai mai dat, de-o viaţă, nici un semn...
Lumina unor felinare sparte
Încă te vrea trăirii ca îndemn...

Am înşirat, demult, secunde albe,
Pe firul înnodat al unui gând,
Ţi le-am păstrat să ţi le porți ca salbe,
Ca să-nţelegi ce va urma-n curând.

Te răvăşeşte visul şi dorinţa,
Eu viitoru-l văd, cumva, confuz,
Dar vom găsi-n speranțe iscusinţa,
De-a nu ne amăgi pân' la refuz.

În nopţile când luna e absentă
Te mai dezbrac, prin gânduri, din priviri,
Ca acceptându-ţi pacea aparentă,
Să te îmbraci, în zori, ca-n amintiri.

Fără multele ştiute

De cândva, din ploaia nopţii, Luciei

Prea multe n-ai ştiut nicicând de mine,
Nici când rostit-ai cel dintâi cuvânt,
Dar şi aşa m-ai vrut să vin la tine,
M-ai vrut fiindu-ţi vrerea legământ.

Şi din cuvinte s-a făcut dorinţa
În amândoi speranţă de firesc,
Menirea fiindu-ţi pe deplin credinţa
Ca-n mine să ia sens deplin lumesc.

Amiaza zilei s-a lăsat trecută,
Dând nerăbdării şansă şi motiv,
De-a rostui, cu taina-i neştiută,
Un început de drum imperativ.

Din furnicarul vorbelor pe stradă,
Ne-am dus mânaţi de vise, sus, în munţi,
Ca numai Ceru-n fapte să ne vadă
Ca, orice-ar fi, urmarea s-o înfrunţi.

Iar seara, ce-a venit, pe neştiute,
Ne-a-mbrăţişat, îmbrăţişaţi fiind,
Lăsând uitării vechi necunoscute,
Şi clipe ce în vis ne mai aprind.

Promisul adevăr trăia prin fapte,
Ce ne duceau mereu spre început,
Şi-mpreunaţi eram şi-n miez de noapte,
Şi chiar şi zorii astfel ne-au văzut.

Ploaia de noapte a spălat regrete
Şi restul unor palide-amintiri,
Ca-ntâmplător, prin faptele concrete,
Să fim dorinţa unei mari iubiri.

Alt miez de zi și-a pus, pe timp, amprentă,
Şi cale spre departe ne-a voit,
Cu-n fel de-ndepărtare aparentă,
Ca să-nţelegem ceea ce-am trăit.

De-ar fi fost...

Dintr-o tainică zi grăbită, Ancăi

Altfel de-ar fi fost să fie vremea,
Sau măcar altfel, ca anotimp,
Ne-ar fi fost mai mult ca faptă vrerea,
Ne-ar fi fost să fim mai mult, ca timp.

Dar a fost o clipă de răscruce
Când un drum prin viaţ căutam,
Eu cărând pe umeri altă cruce,
Tu voind al viselor balsam.

De-ar fi fost să nu trăim cu teamă,
Sau măcar să nu o mai simţim,
Ne-am fi fost avânt de luat în seamă,
Ne-am fi fost motiv să ne-mplinim.

Dar a fost o clipă de-nălţare
Când simţeam că-i frig şi înorat,
Tu voindu-mi marea împăcare,
Eu dorindu-ţi drumul îndreptat.

De-ar fi fost o simplă rătăcire,
Ori un simplu moft întâmplător,
N-ai fi fost robită de trăire,
N-aş fi fost şi azi cuprins de dor.

Admirator, deloc întâmplător

Privesc, femeie, trupul tău de foc,
Ca să-nţeleg al nemuririi joc,
Te tot admir, mereu așteptător
Şi doritor... deloc întâmplător.

Mă văd mereu un simplu chipul de lut,
Acelaşi, de când lumea a-nceput,
În palma aspră rostul mi-l ştiu scris,
Dar fără tine totu-i compromis.

Te văd cu ochii şi te simt prin gând
Spre multe orizonturi căutând,
Esenţial e tot ceea ce faci,
Şi chiar când taci... te tot admir, şi-mi placi.

Mă ştiu la fel, cu chipul ars de vânt,
Mereu privind al umbrelor avânt,
Accentu-l pun prin punctul de final,
Dar, fără tine, nu-i nimic real.

Şi-n trupul tău simt foc mereu aprins,
Un univers, altfel de necuprins...

Dovedit de timp

Din zi de Sfântul Nicolae, Nicoletei

Se adunase timpul, drept dovadă
A cât de mult nu e de aşteptat,
Când viaţa vrea firescul să-l prevadă
Ca să se facă visul întâmplat.

Şi s-a-ntâmplat o zi de sărbătoare,
Să-mi facă drum, prin noapte şi prin ger,
Ca amintirea, fără de uitare,
Să ne adune, cândva, şi în Cer.

În miez de noapte, tu venind de-acasă,
Eu rătăcind pe-al vieţii mele drum,
Am pus povestea vieţilor pe masă
Cu un reper fixat, numit acum.

Din vorbă-n vorbă, ne-am trezit în fapte,
Lăsându-ne de-al vieţii joc uniţi,
De prag trecând, în prima noastră noapte,
Ne-am vrut, pentru oricând, nedespărţiţi.

Erai dorinţă şi elan de viaţă,
În pântec erai zbatere de foc,
Şi dezrobiţi, în prag de dimineaţă,
Sânii-ţi jucau al bucuriei joc.

Întru unire, dincolo de clipă,
Împreunaţi, firescul ne-a lăsat,
Ca, de vom vrea, fiindu-ne-n risipă,
Să ne pornim un drum adevărat.

Eu am plecat şi te-ai lăsat plecată,
Sperând să dăm dorinţei alt motiv,
De a-nfrunta, odată, şi-ncă-odată,
Teama de vis, în mod definitiv.

Şi te priveam... Deja erai frumoasa,
Zâmbeai în seara cu sclipiri de ger,
Mi-aş fi dorit să vii la mine-acasă...
Că ai să vii, şi astăzi încă sper...

Adevăr de toamnă

Dintr-o dimineață de toamnă, Mariei

Nu ştiu nimic, n-am nici o bănuială,
Ce mai păstrezi din tot ceea ce-a fost,
Din clipa-n care, fără îndoială,
Ne-a fost a noastră, într-al vieţii rost.

Eu știu ce-mi este mie-n amintire,
Dar prea uşor nu spun ce-ar fi de spus,
Nu pot descrie o reîntregire,
Alte cuvinte sunt deja în plus.

Tu ştii mai bine cum te-ai vrut dorită,
Şi ţi-ai dorit al tău să ştii că sunt,
Când ai venit prin noaptea adormită
Ca să-mplineşti promisul legământ.

Eu mi-amintesc că te simţeam fierbinte,
Şi-n tine mă doream definitiv,
Eram tăcut şi fără de cuvinte,
Firescul faptei era clar motiv.

Martoră-ţi eşti, a toate ştiutoare,
Şi ştii că patului i-ai fost motiv
De existenţă mult tremurătoare
Când totul era clar, definitiv.

Ştiam şi eu că altă vreme vine,
Hotărâtoare, vieţii tale leac,
Ochii-ţi spuneau că, în sfârşit, ţi-e bine
Cum nu ţi-a fost mai mult de-un sfert de veac.

N-am azi nici un motiv de îndoială,
Că îţi doreşti, în vis şi-n amănunt,
Să trecem de cumplita bănuială,
Că toate din dorinţa noastră sunt.

Pe vad de seară

Din zilele ce-şi uitau, în noapte, trecerea,

Valentinei

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmplare
Când drumul tău privea spre drumul meu,
Şi îţi doreai, în gând, o sărbătoare,
Pe care-n suflet să ţi-o porţi mereu.

Ţi-a fost în gând, ştiindu-te dorinţă,
Să fie totul grabnic şi-n alt fel,
Ca să-mi trăieşti deplina biruinţă
De-a fi a mea și-a regăsi un ţel.

Și sub arşiţa soarelui de vară,
Când ziua ne privea pe amândoi,
Mi-ai dăruit a visului povară,
Ţi-ai asumat tot ce înseamnă "noi".

Sânii rotunzi zoreau împreunarea,
Cu gând mereu spre un al doilea pas,
Făcându-mă să-ţi ştiu mereu chemarea,
Ca-n tine să tot simt al vieţii ceas.

Şi astfel timpul îşi pierdea menirea,
Nemaivăzând al nopţii început,
Voindu-ne dorinţei împlinirea
Întru uitarea vieţii din trecut.

Ochii-ţi închişi lăsau a fi-nţeleasă
Dorinţa ce-o aveai, de-am dărui,
Clipa trăirii ce-o simţeai frumoasă,
Şi o vroiai mereu a ta a fi.

Prin fapta noastră ne eram pereche.
Spre nemurire-n cer al tău eram,
Eram deja fugari de-o lume veche
Şi cale spre o alta ne aveam.

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmpare
Și că ne-aveam ţi-a fost îndeajuns,
Dar şi așa, dorinţa fiindu-ţi mare,
N-ai mai ţinut nimic din ea ascuns.

Și pântecu-ţi era altar o clipă
De îngerii, din Cer veniţi, păzit,
Ce mă păstra să nu mă fac risipă,
Ştiindu-mă, de-al vieţii vad zorit.

Seară de seară mă urcai la stele,
Lăsându-mi dreptul de-a uita să mor,
Știind că tu eşti una dintre ele
Şi-n tine fiind, şi eu voi fi al lor.