Tăcut de dor

De mult nu te-am văzut... Mi-e dor de tine...
Cuvintele sunt parcă fără rost,
Zilele trec și viitorul vine
Să ne-amintescă fapte ce "au fost".

Suntem departe și, fără măsură,
Îmi pare drumul ce-l avem de mers,
Tu simţi, păşind, a pasului arsură,
Eu, aşteptând, te ştiu motiv de vers...

Mi-aduc aminte ca-nceput o noapte
Când eu eram doar eu şi tu doar tu
Şi prin dorinţe, făptuiri şi şoapte,
Zorii ne-au fost speranţelor atu.

Suntem departe şi-n această lume
În care toate, simplu, se împart,
Noi ne dorim să împărţim un nume
Uitând de cei ce-n minte ne despart.

Timpul ni-i scurt şi repede se trece,
Doar împreună-l mai putem opri,
Dar depărtarea lasă noaptea rece
Şi ne obligă-n frig a o trăi.

Suntem departe, n-avem cum ascunde
Dorinţa unei nopţi de vis şi foc,
În care nu contează cum şi unde,
Ci doar că timpul se opreşte-n loc.

De mult nu te-am văzut... Mi-e dor de tine...
Cuvântul doare, abia îl rostesc,
Tăcerea abia pot a o abţine
Să-ţi spună-n vis că tac, dar te iubesc...

Joc de seară

Mereu neobositei Diana

În seara asta, când te simt tăcută
Simt un îndemn altfel, însă firesc,
Să ştiu că iarăşi mă îndrăgostesc,
De tine, cea nicicând necunoscută.

Să te dedai trezirii într-un joc,
În care-nvăluită în lumină,
Să nu mai uiţi că eşti, de fapt, divină,
Simţind că-n tine s-a aprins un foc.

Să laşi întrevăzut, ascuns sub pleoape,
Acel îndemn de-a fi, la urmă, tu,
Să spui doar "poate", niciodată "nu",
Când de cărbunii-ncinşi sunt prea aproape.

Să laşi cuvântul nerostit, pe buze,
Când ochii între sânii tăi mi-ngrop,
Ca necesarul, stingător, potop
Pe ei să-i aibă semn şi călăuze.

Tu să mimezi un fel de-mpotrivire
Când mâna-şi are drum coborâtor,
Prinzându-se în dansul coapselor
Zorite spre fireasca tresărire.

Să mă scufund în marea opalină,
Ca semn că jocu-i dus la bun sfârşit
Şi-n profunzimi e totul consimţit,
Când val te simt, în legănare lină.

Apoi tulburător de ape calme...
Să-l simt urcând spre cer şi coborând,
Lăsând pe altă dată orice gând...
Şi-apoi s-adorm senin la tine-n palme.

Colorit de zi

Mi-ai colorat cu viaţă dimineața
Și zorii i-am văzut plin de culori,
Ştiind că vom topi cu totul gheaţa
Fiindu-ne esenţă în licori.

Pe şevaletul nopţii-ntunecate,
Peste ce-ai şters, ştiind că e de şters,
Ai pus culori voit amestecate
Reconturând al vieţii univers.

Din câteva-nţelesuri şi-o urmare
A ceea ce fusesem, cândva, eu,
Ai scris, punctând cu-n semn de exclamare,
Rezumativ, concis, tot drumul meu.

Iar spre amiaza zilei, eu, cu tine,
Pe-al clipei sens am pus, din nou, accent,
Şi-mpreunaţi, ştiam că ne-aparţine
Trăirea unui singur sentiment.

Pe cerul de azur, văd clar lumina,
În gând cu tine sunt vizionar,
Şi-mi las iertării, la îndemnu-ţi, vina
De-a te avea, de Ceruri dată-n dar.

Vrei...

Prin continuarea începuturilor, Ionelei

Să stăm pe prag de suflet, dimineaţa,
Să căutăm al viselor temei...
În vise mie-mi este dragă viaţa...
Pune-mi-o tu, din nou, pe drumul ei...

Azi locuim în spaţii paralele,
Dar drumul, mai mereu, ne e comun
Că nu-i distanţa-ntre pământ şi stele
De neînvins, cum unii tot ne spun.

Să ne-amintim de ziua însemnată
Cu înflorirea parcului cu tei
Când mi-ai şoptit, cumva intimidată,
-Dezbracă-mă şi ia-ţi atât cât vrei!

Şi n-a mai fost de-atunci nici o-ndoială
Că m-ai fi vrut cu mult mai cumpătat,
Chiar de-am primi pedeapsa capitală
N-ai regreta spunând c-a fost păcat.

Când ne-am lăsat pierduţi în fantezie,
Iar ochii tăi priveau în ochii mei,
Mi-au spus că mi te-ai dat pentru-o vecie
Şi, cu curaj, m-ai întrebat: Mai vrei??

Mărturie întru noi

De când firescul se făcea dorinţă, Loretei

Noi doi suntem o lume şi-mpărţim,
Ceru-i senin şi depărtarea-i ninsă...
Prin tot ce suntem noi , o definim:
Poem rescris şi candelă aprinsă.

Te-aud, în prag de seară, când şopteşti
Câte ceva de cum e pe afară,
Şi-apoi, tăcând, prin gânduri mă priveşti
Şi-ţi simt căldura nopţilor de vară...

Privindu-te deja-ţi văd sânii, goi,
Fremătători, cu dor de dărnicie,
Întru speranţa de a fi mai moi,
Striviţi de-o nebunească fantezie.

Îţi simt dorinţa ce o ai să zbori
Când trupu-ţi e acel ce totul spune,
Şi ochii ce-s spre vis căutători
Mă fac să pierd întreaga raţiune.

Viaţa ne-a fost cumva în contratimp
Când, separaţi de graniţe bizare,
Am fost forţaţi de limite de timp
Care puteau, oricând, să ne separe.

Ne-am fost rătăcitori prin rătăciri,
Ne-a însoţit şi-n vis singurăratea,
Azi ne trăim fireştile trăiri
Ca să putem trăi eternitatea.

Între cerneală şi viaţă

Printre sensuri, Patriciei

Orice se-ntâmplă defineşte rostul
De-a fi-mpreună, zi de zi, mereu,
Azi e un lux şi tot mai mare-i costul
A ne avea şi a ne fi trofeu.

Ți-aș scrie versuri și cu mâna stângă,
De-ar fi aşa să uiţi ce răni te dor,
Versul să-l las în locul tău să plângă,
Precum se face el, întâmplător...

Cu lacrimi să mai scriu o poezie,
Rimând cu tot destinul omenesc,
Suspect fiind de-o mare erezie
Şi vinovat când spun că te iubesc.

Mi-am asumat această îndrăzneală
De-a arăta că sunt ceea ce sunt,
Cu-n amalgam de viaţă şi cerneală
Să te descriu cu dor de amănunt.

Din când în când, pe valuri, în derivă,
Mai eşuez, voit, pe vreun mal,
Şi-ţi spun, printr-o idee evazivă,
Că prin eşec sunt mai sentimental.

Privindu-ţi gândul ştiu că te vrei, mie,
Să-mi fii ca la-nceput, un început,
Așa cum ştii că-mi eşti, o fantezie,
La fel ca-n ziua când ne-am cunoscut...

Un veac de eternitate

Dinspre neuitare, înspre neuitare, Violetei

Nu ştiu cum trece o eternitate,
Dar mi se pare că-i trecut un veac
De când privirea ta îmi era leac,
Lăsând dorinţa ta să mi se-arate...

De zilele-nsorite sunt departe,
În vise doar văd cerul înstelat,
Dar dacă ceaţă nu-i, doar innorat,
Ştiu că departe încă sunt de moarte.

În fiecare noapte mai suspină
Un gând întors din drumu-i spre trecut,
Sedus de vraja primului sărut
Prin care m-ai iertat de orice vină.

Mi-ai fost voinţă de a fi cuminte
Printr-un cuvânt şoptit, înălţător...
Surprinşi de al dorinţelor decor,
Ne-am strecurat afară din veșminte...

Vântul furtunii fruntea îmi atinge
Şi-l simt făcându-şi drumuri în ocol,
Dând de-nţeles că-n juru-mi e mult gol,
Şi că nu simt nici iarna că mă ninge.

Mă mai întorc la umbra părăsită
A unui "eu" ce încă n-a pierit,
A celui ce mai ştii cum te-a iubit,
Fiindu-i leac pe zi şi-n nopţi ispită.

Şi tot mai cred că dragostea-i miracol
Ce trece viaţa de orice obstacol...