Detașat, dator

Ştiu că-ţi sunt dator, fără-ndoială,
Ştiu şi cât de mult îţi datorez,
Dar mai ştiu că suma e banală,
Când, de ce-i lumesc, mă detaşez.

În trecut nu poate fi lăsată
Nici măcar o clipă din ce-a fost,
Omenescul gând de altădată
Pune-n drept al datoriei rost.

Dar te-ai vrut, firească-nrâurire
Şi pornire fără de motiv,
Dăruind o clipă de iubire
Şi un drum cu sens definitiv.

Ţi-s dator de plată şi răsplată,
Cu răsplata-mi este mult mai greu,
Mintea stă-n răscruce, încurcată,
Căutând spre Cer și Dumnezeu.

Nopţile trăirii împreună
Sunt îndemn şi veşnic lait-motiv
De-a fugi de-a gândului furtună
Şi-a trăi-n firescul instinctiv.

Unde-i timpul...?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Ziua-n care cerul înnorat
Ne-a-ndemnat un gând spre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?...

Unde-i timpul care-a fost să fie
Seara unui vis îndatorat
Pasului întâi spre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?...

Unde-i timpul care-a fost să fie
Noaptea-n care viaţa şi-a luat
Dreptul de-a se trece-n veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Ziua care nopţii i-a furat
Drumul amintirii-n veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Seara-n care-n viaţă am plecat
Cu speranţa înspre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Rotund, cu viață

Pântecul îţi fremăta de viaţă,
Simţământul şi-l avea profund,
Azi, când se începe-a fi rotund,
Îngerii, se vede, te răsfaţă.

Din speranţa clipei, când dorinţa
S-a făcut motiv mijlocitor,
Drumului, mereu, spre viitor,
S-a-ntrupat, în tine, biruinţa.

Câţiva căuta-ne-vor o vină,
Botezând al faptei sens abstract,
Fiind convinşi de-al vorbelor impact
Dacă pun absurdul în lumină.

Noaptea-n care rupte-au fost blesteme
Şi-ai trecut, spre viaţă, de un prag,
Intuind noianul de arţag
Spus-ai că urma-vor anateme.

Azi, prin tine, vieţii îi dai viaţă,
Adevărul are sens profund,
Pântecul ţi-l văd, frumos, rotund,
Îngerii speranţei te răsfaţă...

Nevrere de îngenunchiere

Se spune că, nicicum din întâmplare,
Dorinţa-n timp, neîmplinită, moare,
Că, neavând, motive de speranţă,
Ajunge într-o grea intoleranţă...

Nu mă mai mir, nu am nici îndoială
Că-n grabă, mintea face socoteală,
Şi numără, în logică lumească,
Anii ce-şi are, viața să-şi trăiască.

Dar mă-ndoiesc să cred, în nesimţire,
Că sufletul trăieşte-n înrobire,
Dând minţii o totală-ntâietate,
Crezând în marea ei absurditate.

Povestea vieţii este o poveste
Ce-şi are şi sclipirile-i celeste,
Uitând de-a minţii grea prejudecată
Ca să se simtă binecuvântată.

Multe se spun, puţinul se trăieşte,
Chiar şi iubirea se redefineşte...
Dar sufletul, în taină, stă de pază,
În faţa morţii nu îngenunchează.

Trezire de vis

Din omeneasca nopților visare,
De multe ori mi-e greu să mă trezesc,
Mă-ntreb de ce nu-i noaptea şi mai mare
Să-mi lase timp destul să te iubesc.

Te am în vis motiv de cutezanţă
Spre a-mplini un dat ce mi-a fost dat,
De-a nu trăi o veşnică speranţă
Numind-o,-n neputinţa mea, păcat.

N-am timp prea mult de-a sta în rătăcire,
Nu caut, nu vânez, nu cuceresc,
Din viitor mă-ntorc în amintire
Lăsând prezentul sensului lumesc.

În vise vii şi dai, uşor, de veste
Ca nu cumva, dormind, ceva să uit,
Şi timpul să încerce să conteste
Spunând că de venirea-ţi n-a ştiut.

Tot caut drumul de-a ne fi aproape,
Ca-n fapte să trăim precum în vis
Şi nemurirea-n ea să ne îngroape,
Trăind o veşnicie-n paradis.

Contra zise

Zici că nu vrei, că nu mai are rost,
Că vrei să laşi uitării tot ce-a fost,
Eu însă te-nţeleg, printre cuvinte,
Şi clar îmi e că toate-ţi vin în minte...

Din vorbe-ntorci prezentul în trecut
Punându-i un accent de absolut,
Dar laşi, cu rost firesc, să se-nţeleagă
Dorinţa ce-i la fel, mereu întreagă.

Mă-ndemni să cred, că-n mod normal, firesc,
Mai bine-ar fi să nu îmi amintesc,
Când tac te simt că nu eşti prea convinsă
Ştiindu-te, mereu, de dor, cuprinsă.

Chiar apăsat, pui paiele pe foc,
Și-mi spui că totul ţi-a părut un joc,
Ca tine zic, ştiut fiind, că-mi place
Să te privesc când sânii-ncep să-ţi joace.

Zici că nu vrei, dar zisele-ţi au rost,
Prin amintiri dau sens la tot ce-a fost,
Proorocind firescul altor fapte,
Altor trăiri şi multor alte şoapte.

Firesc de seară

Din gândurile nopţii te-ai ivit,
La fel cum te ştiam odinioară,
Doar uneori tăcută şi ştrengară,
Spunându-mi că, visând, ai obosit.

La ceas de seară când priveam tăcut
Un praf de nori fugind de luna plină,
Ca dar te-ai vrut, spunând că sunt de vină,
Şi te răzbuni pe multul timp trecut.

Cumva spontan, cumva premeditat,
Privirii mele te-ai lăsat, iar, goală
Făcându-mă să fiu cu îndrăzneală,
Căzând, cu tine, iarăşi în păcat.

N-aveam nici un motiv, în nici un fel,
Să mă întreb de-aş vrea să fii cuminte,
Zvâcnirea ţi-o simţeam... erai fierbinte,
Instinctual eram şi eu rebel.

În zori de zi mi-ai spus că e târziu,
Şi nu mai ai motive de-a pleca,
Ca tot mai bine e a încerca
Până spre seară doar al tău să fiu.