"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată...
(din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: Dragostea şi bunurile ei.)
Un adevăr mai mare decât un alt adevăr nu există, fiindcă el nu are legi care să-l definească în forme alternative, nuanţatoare ori nuanţate, este ori da, este ori nu, orice altceva din ceea ce poate cuprinde diferenţa dintre da şi nu, nu este adevăr. Adevărul e cu totul cuprinzător, nu este deloc diferit, la fel fiind pentru lumea materială sau lumea imaterială, nu este conjunctural, acelaşi fiind, fie că e vorba de trecutul deja ştiut, prezentul cu realităţile trăite spre a fi cunoscute mai întâi, apoi ştiute, sau viitorul cu formele lui, mai mult sau mai puţin, dinspre trecut, prin prezent, evidente.
În înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit. Dragostea totdeauna vine dintr-o inimă pură, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă sinceră. În dragoste nu există frica, dragostea izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns niciodată să trăiască dragostea. Căci altfel se ajunge la dragostea cu vorba, la dragostea mult discutată din cele citite. Chiar la o astfel dragoste, lipsită de conţinut, se referea Apostolul Ioan, când spunea: „Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”
Alunecând mereu pe calea unor căutări fără sfârşit, dând înţelesuri vieţii după pricepere dar, mai ales după conjunctură, cu destulă uşurinţă, am ajuns să păstrăm, judecata şi înţelesul clipei, ca şi principiu guvernant. Şi, mai apoi, ne-am obligat, permanent, să răstălmăcim simţirile după bunul plac a ceea ce, zicem noi, s-a dovedit a fi, cândva, cale. Şi, mereu, mereu, i-am dat putere. Niciodată însă, fie că a fost bine, fie că a fost rău, noi, cunoscători buni ai binelui şi răului, acolo ne-am păstrat, în totala noastră înţelepciune, aşteptând ca toate să se fixeze pe acel calapod. Calapodul, modelul, era totul, forma, nici nu avea cum să conteze altceva, altceva de genul mărime ori înălţime... Pe calapod toate trebuiau să se încadreze, din calapod trebuia să se nască stindardul împlinirii şi menirii noastre...
Iar când e vorba de judecată, cine va fi găsit printre cei mai mari judecători? Cine vor fi găsiţi ca mari vorbitori despre iubire, despre fapte întru arătarea iubirii, constructori de modele care să îi arate pe cei judecaţi drept neiubitori şi potrivnici iubirii? Nu vor fi, oare, găsiţi tocmai cei care nu au făptuit nimic din iubire, cei pentru care interesul a fost înainte de toate, cei care au pus preţ iubirii lor, nicicum valoare? Nu vor fi găsiţi, oare, cei neiubitori, cei potrivnici iubirii, cei pentru care o greşeală a lor este o simplă greşeală, pe când greşeala altora este totdeauna faptă făcută cu gândire şi, astfel, trebuie certaţi şi pedepsiţi? Nu vor fi oare cei temători de adevăr şi, pentru a nu li se cunoaşte adevăratele fapte, s-au înfrăţit cu minciuna, mereu punând gunoiul sub preş? Şi nu vor fi, cumva, găsiţi acolo, la masa judecătorilor cei care nu cred că iertarea şi ajutorul sunt cele necesare îndreptării, ci pedeapsa cea mai grea, cei care văd dojana ca fiind dovadă de slăbiciune şi doare cearta, cu vorbe usturătoare şi dureroase, ca fiind cu folos?
Dragostea nu priveşte prin ochii omului, orbiţi fiind, în căutări de adevăr, de furia orgoliului, ori a mândrie, temătoare, amândouă, de simpla scânteiere a luminii ce le-ar arăta cât de puţin pot cuprinde din universalitate. Şi ura chiar, tot prin ochii omului priveşte, fiindcă ea este ţiitoare de cele ce se văd, şi de cele ce se văd se foloseşte întru răzbunări. Iar “Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile. (Proverbe 10)...
Darurile divine, darurile care fac din om un trăitor al vieţii, sunt “credinţa, speranţa şi dragostea. Dar cea mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13). Faptele din dragoste, şi, mai apoi, urmările lor, sunt mereu de acelaşi fel, nicicum, nicidecum greşeli ori gândiri ale omului. E omul cel care vrea, dacă sunt văzute, de el, ori de alţii, ca bune, să se mândrească, iar de nu este aşa, să găsească motive sau chiar ţapi ispăşitori.
“Să ne iubim unii pe alţii căci dragostea vine de la Dumnezeu. Oricine iubeşte s-a născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4)... Şi, din dragoste, se naşte şi împreunarea, împreunarea fiind parte din ceea ce naşte dragostea. Ea face ca omul să nu ajungă mereu să fie singur, motiv pe care, aşa cum se spune în creaţionism, chiar Dumnezeu l-a avut în vedere, chiar pentru acest motiv, lui Adam, celui dintâi om creat de Dumnezeu, i s-a căutat şi, fireşte, i s-a găsit, ca parte din el, cu motive bine ştiute, din conceptul de chip şi asemănare cu cel ce l-a creat, pereche întru necesara dezrobire de singurătate. Şi pe acest principiu s-a lăsat să fie legea firii, o lege în care unu există doar cât este nevoie pentru a se ajunge la doi, şi, apoi, doar prin legea vieţii se ajunge la un alt unu, efemer. Din vechime, din vremea când legea firii era mai presus de găselniţele minţii omului, de spunea că: “Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face Domnul, numai moartea mă va despărţi de tine!” (Cartea Rut 1), ca mai apoi, într-un tot concludent, spunea, în scrierile sale, şi evanghelistul (Matei 19): “Deci nu mai sunt doi, ci unul singur! Aşadar, omul nu trebuie să despartă ceea ce Dumnezeu a adus laolaltă!"
Nu sunt mulţi cei care acceptă că o vorbire despre dragoste, în sens divin, în felul acesta, este concludentă. Sunt poate prea mulţi care nu văd dragostea, iubirea decât în felul acesta. Sunt puţini cei care iau ideile ca un tot, definitoriu fiind, până la urmă simţirea omului, în diferitele ipostaze ale vieţii. Se poate ca eu, altfel privind, să fiu şi împotriva unora, şi împotriva altora. Nu vreau nici să combat, nu vreau nici să conving. Spun doar ceea ce cred, fac vorbire despre ceea ce reprezintă convingerea mea... Însă e timpul să stăm strâmb şi să gândim drept, oricât ne-ar fi nouă plăcut să ne facem, ca mai tot timpul, colac peste calapodul drepţilor...
Mulţi se fac învăţaţi, se arată pe placul învăţăturilor, la vederea altora. Dar ei înşişi, cu tot felul lor de a fi, de a-şi avea neîngrăditul lor comportament, cu cel de alături se arată. Cu cel ce împreună îşi duce viaţa de zi cu zi, de noapte cu noapte, cu cel ce, împreună, caută a izbândi şi a se împlini. Nimic, azi, din alte forme în care un om îşi are alături un alt om, nu arată mai bine ce este omul, cum îşi are credinţa, speranţa, dragostea. Alături de cel mai de aproape de el, omul se dezbracă de caracterul învăţăturii, devine el, cel ce se ştie din trăiri, din simţiri, din gânduri. Atunci, abia atunci, nu se mai poate lăsa, de temeri sau de mândriri, presat, atunci, abia atunci, se arată la faţă sufletul. Atunci, abia atunci, se arată de este trăitor al dragostei de cel de aproape, prin ceea ce face, ce zice, ce doreşte, ce-şi doreşte. Atunci, abia atunci, azi, se vede omul pe el...
Ceea ce este firesc nu poate fi abătut, nu poate fi combătut, şi poate chiar de aceea se supun, unii, unor mari cazne pentru a demonstra că vechiul adevăr este un neadevăr, ei fiind cei vorbitori despre dragoste, fără a-i avea înţelesul ei, dându-se, prin fapte, de gol. Căci “Dragostea trebuie să fie sinceă. Urăşte ce este rău; ţine-te strâns de ce este bine.” (Romani 12:9). Ei se arată că tocmai cu sinceritatea şi binele nu se au prieteni, avându-şi în minte un bine de conjunctură, propriu. Vor uitare pentru făgăduinţele ce sunt venite din trecut, la fel de actuale ieri, azi, mâine... Aşa cum s-a spus, “Nu mă sili să te părăsesc şi să mă duc de la tine; căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu;" (Cartea Rut 1), aşa, cu nevinovăţie, mai mult sau mai puţin implicându-l pe Dumnezeu, se spune, se vrea...
Mărturisesc, şi prin această carte las mărturie, spre pierderea oricărei căi de tăgadă, despre înţelesurile şi faptele vieţii. Las aşa să fie mărturisite clipe, trăiri, simţiri, împliniri ale dorinţelor prin fapte. Las mărturie despre darurile primite, ele însele fiind dar divin. Şi mărturisirii iubirii, în fel omenesc, lumesc, îi las cale deschisă. Că sunt doar amintiri, ori încă realităţi, ele sunt adevăruri care sunt urme, ce nu mai pot fi efemere. Nici o ştiinţă, nici o învăţătură venind din vechime, nici un gând năzărit, nu le poate pierde. Sunt înscrise, inscriptate, cu puterea focului vieţii, aprins de trăiri, în eternitate, în nemurire. Nici o clipă a trăirilor nu are măsura prin timp. Mai degrabă timpul este cel ce se lasă pus în calendare de ele.
Nu pot nega, cum nimeni nu a negat, de nu s-a lăsat dus de efemere conjuncturi şi interese. Princ coincidenţă, acea întâmplare prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim, am devenit semn şi însemn. Căci asta este dintotdeauna mersul vieţii: “Pune-mă ca pe un semn in inima ta, ca pe un semn pe braţul tău; iubirea este puternică precum moartea şi mânie amară precum infernul: cărbunii ei sunt cărbuni de foc; violente sunt văpaile ei.” (Solomon – Cântarea Cântărilor). Şi, drept a fost, că după treceri de timp, am socotit şi-am căutat să văd ce-i câştig, ce-i pierdere, ce-i rău ori ce e bine, de drum înainte mi-au fost ori de a fost pas bătut pe loc, sau, mai rău, întoarcere. Oricâtă socoteală aş fi vrut să fac, mereu am ajuns să îmi răspund şi să înţeleg vorbele vechi: “Cele câteva ore pe care le petrec cu tine valorează cât cele o mie de ore pe care le petrec fără tine!” (Cântarea lui Solomon 2:2,3). Şi aşa, după toate socotelile mele, după judecăţile în care eu mi-am fost caz şi subiect, mă încumet să îndemn, să spun, ceea ce e lăsat ca motiv al unei bune trăiri a vieţii: “Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul.” (Romani 13:8). Iubirea e calea contra morţii...
Până la urmă nu doar de ieri, şi nu doar de azi, eu mi-am definit, deja, multe caracteristici ale vieţii mele. Pentru a nu fi prea târziu, am cerut un paşaport, chiar prin inscripţii în anti-teze, plătind cu o picătură de suflet, fie şi către o lacrimă de soare, să mai pot face un pas pe prag spre a fi anonim mereu şi a trăi absolut concret.
Şi, cu oricare încercare, am căutat eternitatea prin dilemă, acceptând întoarceri de destine, pentru ca nu cumva să nu iau în seamă, inevitabil, revenirea, cea care mi se arăta prin punctuale constatări ale unui drum prin destin, cu evidentele realităţi, date şi venite fiind de-a-colo, de-acasă...
Pentru toate cele ce au fost, întru tot ceea ce va fi, de multe ori am trecut dincolo de praguri, mergând drumuri împreună cu multele întâmplări ce mi se arătau firesc, deloc probabil, şi, pas cu pas, să trec mai departe, oricum, ca să pot lăsa, în urma mea, cunoscute, corolarele întâmplării ce mi-a îmbogăţit trăirea clipelor, ori mi-au redat puterea de a înţelege că orice dar din dar înseamnă naştere, renaştere, readucere la viaţă, speranţă, bucurie, esenţialitate, realitate, dorinţă, regăsire, îndârjire, credinţă...
